Lumea Părinților

Introducere

În ceea ce privește creșterea copiilor, în zilele noastre se folosește tot mai des cuvântul ”parenting”, un verb care a apărut pentru prima dată în America in 1958 și a devenit comun prin anii ’70. În România însă, acest verb nu apare in DEX încă, deși tot mai multă lume îl folosește. Acest cuvânt implică nu doar o creștere a copiilor și atât, ci și preocuparea față de dezvoltarea lor emoțională și cognitivă.

De-a lungul istoriei, dacă reușeai să ții un copil în viață suficient de mult încât să ajungă până la vârsta de 30 de ani cu majoritatea dinților în gură, însemna că ți-ai făcut datoria de părinte. Dar asta însemna că părinții erau cei care se ocupau de asta. Adesea nu era cazul. În viața de zi cu zi, copiii erau supravegheați de frații mai mari, de servitori (familiile înstărite), de alte rude, tutori, doică (femeie care alăptează și îngrijește copilul altei femei) etc.

Antichitate

În Roma antică, era ceva perfect normal și legal să îți abandonezi bebelușul, să îl vinzi sau chiar să îl ucizi.

Între 20-40% bebeluși erau abandonați, ceea ce însemna că majoritatea familiilor renunțau la cel puțin un bebeluș de-a lungul vieții. De fapt, romanii erau surprinși dacă întâlneau familii care nu reunțau la niciun copil și nu înțelegeau cum de alte culturi nu aveau această practică.

Plato și Aristotel recomandau abandonul bebelușilor în cazul oricărui semn de defect. La fel recomanda și Soranus, un medic din Grecia antică, care a și scris un capitol despre acest lucru intitulat Cum să recunoști nou-născutul care merită să fie abandonat în cartea lui Tratatul de ginecologie.

În clasele de mijloc, de asemenea nu era ceva ieșit din comun să îți abandonezi copilul dacă nu îți permiteai să îl trimiți la o școală bună. De exemplu, Plutarch zicea că decât să îl vadă pe copil corupt de o educație mediocră ce l-ar face nepotrivit pentru un anumit statut social și o calitate a vieții mai bună, mai bine nu îl vede.

Destul de greu de imaginat în zilele noastre, dar în acele vremuri, copiii mici erau adoptați pe post de animal de companie. Romanii adoptau acești copii în scopuri de divertisment, amuzament, dar câteodată și în scopuri sexuale.

Uciderea propriilor copii era un lucru acceptat de societate și legal, iar familiile înstărite se pare că practicau acest lucru la fel ca familiile mai sărace, iar în anumite circumstanțe chiar mai des. Monarhii, în special, au recurs la practică, inclusiv Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Constantin, regele coreean Yeongjo, regele Filip al II-lea al Spaniei. În Cartagina, un fost oraș antic din Nordul Africii, sacrificiul copiilor era efectuat DOAR de către cei bogați. Acest lucru se întâmpla, deoarece incinerarea necesară ceremoniei era costisitoare. Cei care erau atașați de propriul copil și nu doreau să renunțe la el, dar doreau totuși să experimenteze entuziasmul sacrificiului unui copil, puteau cumpăra unul pentru a-l ucide.

Creștinism

În aceste timpuri, oamenii au început să se gândească că nu e tocmai în regulă să ucizi copii nevinovați. Dar pentru că nici nu își permiteau să îi întrețină fiind la limita supraviețuirii, erau într-un conflict ce trebuia rezolvat cumva.

Pentru a rezolva problema, părinții au venit cu o serie de modalități de a-și împăca dezgustul față de pruncucidere cu nevoia lor de a nu lăsa încă o gură să doboare întreaga familie. Prima modalitate a fost să decidă că bebelușul nu era de fapt un bebeluș, ci era descendența unui demon, elf, zână sau troll care fusese lăsat în locul bebelușului. Natura sa neumană era dovedită de faptul ca bebelușul era bolnav sau prea slab sau plângea prea mult. Întrucât nu era om (în credința lor), putea fi lăsat în pădure să moară fără a încălca nicio poruncă.

În anumite părți din Franța bebelușii bolnavi erau lăsați în pădure, ca parte a unui ritual. Aceștia erau aruncați și scufundați în apă rece, iar apoi lăsați în pădure. Între timp, părinții se rugau la Sfântul Guinefort, un câine considerat martir cu puteri tămăduitoare și protector al copiilor, să le “înlocuiască” bebelușul bolnav, cu unul sănătos. Indiferent dacă a funcționat sau nu, a oferit cu siguranță o poveste convenabilă atunci când părinții înlocuiau copilul cu unul abandonat mai sănătos și spuneau că e al lor.

Părinții care voiau să scape de bebeluși, dar nu doreau să iasă afară în pădure pentru asta, adormeau “din greșeală” peste bebeluși. Bineînțeles, câteodată, chiar putea fi un accident tragic, dar alteori era un act intenționat. Frecvența acestor accidente era totuși destul de mare, așa că a fost inventat un dispozitiv numit arcutio, ce putea fi atașat la patul mamei, în ideea de a preveni aceste accidente.

Secolele XVII – XVIII

În secolele XVII si XVIII abandonul a devenit atât de răspândit, încât nevoia unor instituții care să se ocupe de copiii abandonați era tot mai mare. Dar și așa aceste instituții erau depășite. În vremurile bune, rata abandonului era de 10% din toți copiii, în vremurile rele, rata creștea peste 40%. Dar datorită numărului limitat de doici care să alăpteze, precum și a numărului mare de boli, rata mortalității în aceste instituții era de la 70% până la 90%.

Industria doicilor

Industria doicilor (in engleză wet nurse), era reprezentată de un sistem complex, cu intermediari între bebeluș și sân. Practic, un fel de eBay al zilelor noastre. în Franța, în special, majoritatea părinților au apelat la această industrie. Dintre cei 21.000 de copii născuți la Paris în 1780, un număr total de 17.000 au fost expediați la doici din țară (doar 700 ar fi fost alăptați de propriile mame, restul de 3.000 fiind așezați în grădinițe sau cu doici la domiciliu). Era pur și simplu ordinea firească a lucrurilor: fermierul ia o soție, soția ia un copil, copilul ia o doică.

Procesul începea cu un agent dintr-un birou privat sau public, care găsea o doică de la țară pentru copilul ce trebuia să ajungă la ei. Odată ce copilul era născut, acesta era ridicat de un ghid – un bărbat pe care părinții nu-l văzuseră niciodată – a cărui sarcină era să transporte copilul la doică, doică pe care părinții de asemenea nu o văzuseră niciodată. Aceasta va fi singurul responsabil pentru copil pentru următorii 2 până la 5 ani. Dacă un bebeluș cădea pe drum, coșul său era umplut cu o nouă “încărcătură” în orașul următor, deoarece casele găzduitoare plăteau ghidul per copil livrat.

Se întâmpla însă, ca doicile la care ajungeau bebelușii să nu aibă lapte, iar în acele cazuri, acestea îi hrăneau cu un lichid amestecat cu amidon. Fără nutrienții necesari viața bebelușilor era pusă in pericol. Când totul mergea ok, copiii erau încredințați înapoi familiei după înțărcare, undeva între 2-5 ani. Însă, dacă familia nu dorea chiar atunci să primească copilul înapoi, puteau să îl mai lase doicii până la maxim 7 ani.

Finalul primei părți

Aceasta a fost prima parte din articolele din seria Părinți de-a lungul istoriei. Toate informațiile au fost preluate din cartea Act Natural: A Cultural History of Misadventures in Parenting de Jennifer Traig, o carte foarte bine documentată pe care v-o recomandăm.

Va continua… 😀

Bibliografie:

Cartea “Act Natural: A Cultural History of Misadventures in Parenting” de Jennifer Traig