Lumea Părinților

Zilele trecute am ascultat un podcast care mi-a rămas în cap mult timp după ce s-a terminat. Erau invitați Fei-Fei Li, cercetătoarea pe care mulți o numesc „nașa inteligenței artificiale” și care a fondat World Labs, și David Rogier, omul care a transformat MasterClass într-o companie uriașă. Practic, toată discuția lor se învârtea în jurul unei întrebări care mă urmărește și pe mine: cum ne pregătim copiii pentru lumea AI?

Și exact asta m-a făcut să ascult până la capăt. Pentru că, dacă suntem sinceri, despre AI auzim mai ales în două variante. Pe de o parte, că ne va salva pe toți și nu va mai trebui să muncim. Pe de altă parte, că ne va lua joburile și ne va lăsa pe dinafară. Totuși, Fei-Fei Li spunea ceva valabil pentru aproape orice decizie de părinte: discuția cu adevărat importantă, cea nuanțată, lipsește aproape mereu. De aceea, noi acolo trebuie să stăm, la mijloc, cu capul limpede.

Am notat pentru voi ideile care mi s-au părut cele mai utile când mă gândesc la copiii noștri și la lumea în care vor lucra.

Cuvântul pe care l-au repetat cel mai des: agency

Dacă ar fi să rezum tot podcastul într-un singur cuvânt, ăla ar fi „agency”. E greu de tradus perfect. În esență, înseamnă capacitatea de a lua inițiativă, de a decide și de a nu aștepta ca altcineva să-ți spună ce urmează. Mai exact, e curaj plus inițiativă plus încredere că poți schimba ceva.

Mi-a plăcut cum a pus problema Fei-Fei Li. Spunea că, în Silicon Valley, „antreprenor” a ajuns să însemne că-ți faci un startup. Ea, în schimb, nu e de acord cu asta. Pentru ea, a fi antreprenor e sinonim cu a avea agency. De exemplu, poți fi medic, poți fi profesoară la clasele mici, poți face orice. Important e să ai inițiativă și curajul de a folosi uneltele din jur. La urma urmei, asta contează în fața unei tehnologii atât de puternice.

Și aici e legătura directă cu noi, părinții. Pentru că agency nu se predă la o lecție. Dimpotrivă, se crește în ani, prin felul în care trăiește copilul acasă.

De ce contează agency pentru copiii din lumea AI

David Rogier, care conduce o companie de educație, a spus-o direct: nu există încă o rețetă clară. Totuși, sunt câteva lucruri despre care se știe că au o importanță destul de mare. În primul rând, un copil are nevoie să se simtă suficient de în siguranță încât să-și asume riscuri. Apoi, are voie să dea greș și să învețe din asta. De asemenea, are nevoie de reziliență, adică de capacitatea de a se ridica la loc. Și, nu în ultimul rând, are nevoie de curiozitate.

Mi s-a părut frumos cum a spus el că totul pornește de la bază. Așadar, dacă cei mici au acasă dragoste, mâncare, somn și echilibru emoțional, atunci au de unde să își ia curajul. Acolo se antrenează agency, de fapt. Mai exact, în lucrurile care îi scot puțin din zona de confort, nu în cele care le ies din prima.

Capcana laudei și gândirea independentă

A fost un moment în discuție care m-a atins direct. David spunea că o mare parte din viață suntem crescuți să căutăm lauda. Mai întâi de la mama și de la tata, apoi de la învățători, apoi de la șefi. În fond, a avea agency înseamnă să te poți desprinde de nevoia asta de aprobare.

El a povestit că, atunci când a pornit MasterClass, toată lumea i-a spus că e o idee imposibilă. I-a fost greu, fiindcă era un om care căutase aprobare toată viața. Apoi a înțeles ceva ce mie mi se pare de pus pe perete: dacă ai o idee pe care absolut toți o consideră bună, probabil că nu e chiar atât de bună.

Pentru copiii noștri, asta înseamnă să-i lăsăm uneori să aibă o părere diferită de a celorlalți. De fapt, Fei-Fei Li lega asta de gândirea independentă, de capacitatea de a închide zgomotul din jur. Totuși, e un mușchi care se antrenează. Iar noi acasă îl putem ajuta să crească, dacă nu sărim mereu să corectăm.

AI, doar o unealtă? Aici nu sunt chiar de acord cu Fei-Fei Li

Partea care cred că ne sperie cel mai tare pe noi, părinții, e tehnologia în sine. Aici Fei-Fei Li a spus ceva menit să ne liniștească. În opinia ei, AI e o unealtă. Una foarte puternică, dar tot o unealtă, așa cum i-am învățat mereu pe copii să folosească uneltele, de la foc la cuțit, până la internet.

Și aici, recunosc, eu nu sunt chiar de acord cu ea. La urma urmei, un ciocan sau un cuțit nu ia decizii în locul tău. Stă cuminte până îl folosești. În schimb, agenții AI de azi încep să decidă singuri, să aleagă pași și să acționeze fără să le spui de fiecare dată ce să facă. De aceea, aici rezonez mai mult cu Yuval Noah Harari. El avertizează că am creat ceva ce nu mai e doar o prelungire a mâinii noastre. Mi se pare important să nu trecem ușor peste diferența asta.

Important e să nu evităm AI, ci să învățăm să îl folosim

DAR, și scriu DAR cu majuscule dinadins, sunt categoric pentru învățarea AI. Faptul că nu îmi e încă limpede dacă e doar o unealtă nu schimbă concluzia. În plus, cât timp AI-ul se strecoară în aproape toate aspectele vieții noastre, ar fi o naivitate să ne prefacem că nu există. Așadar, nu cred că e înțelept să refuzăm să învățăm să îl folosim corect. Mai degrabă cred că trebuie să învățăm să colaborăm cu el, cu ochii deschiși.

Asta avem de învățat acum, ca societate. Și, mai ales, asta avem de arătat copiilor noștri. Fiindcă ei vor crește într-o lume în care AI-ul nu va fi un musafir, ci parte din decor.

Ce mi-a plăcut e că niciunul dintre invitați nu a recomandat evitarea. Dimpotrivă. De exemplu, David a fost foarte direct: răspunsul greșit e să spui „eu nu folosesc AI și nici copilul meu nu o să folosească”. El s-a uitat la trecerile tehnologice de dinainte, de pildă la apariția calculatorului și a foilor de calcul. A observat că cei care nu s-au adaptat au avut de pierdut serios. (Aici a dat și niște cifre care m-au speriat puțin, despre venituri și sănătate. Totuși, fiindcă nu le-am verificat eu, vi le las ca pe ceva de aprofundat.) În concluzie, cei care nu se adaptează rămân în urmă, iar asta nu vrem pentru copiii noștri.

Tot el avea un sfat concret pentru cei care nu știu de unde să înceapă. Mai exact, găsește un tânăr sub 25 de ani din viața ta, în care ai încredere. Apoi roagă-l să îți arate cum folosește el AI. Nu te bloca pe „eu n-am făcut informatică”. Lasă-l să te țină de mână un weekend. La urma urmei, e mult mai puțin înfricoșător decât pare din titluri. (prin exemplul său cred că a vrut să arate că tinerii folosesc deja AI destul de mult și deja sunt înaintea multor persoane).

Cum se schimbă școala (și de ce nu trebuie să ne pierdem cu firea)

Aici a venit partea care pe mine, ca mamă, m-a interesat cel mai mult. Se știe de vreo șaizeci de ani că cel mai bun mod de a învăța e unu la unu. Atunci de ce stăm în clase de douăzeci de elecvi sau trei sute de studenți? Ei bine, din cauza costului. La urma urmei, un profesor pentru fiecare copil din lume ar fi imposibil de plătit.

Ce spunea David e că AI poate oferi instruire personalizată, aproape la fel de bună ca un meditator. De fapt, e mult mai bună decât cititul dintr-o carte. În plus, un copil care învață cu AI parcurge aceeași materie în mult mai puțin timp. De aceea, concluzia lui mi s-a părut importantă: dacă o școală interzice AI, iar alta îl folosește structurat, copiii din a doua ajung mult mai departe. Totuși, asta nu înseamnă că tehnologia înlocuiește totul. Interacțiunea față în față și legăturile sociale rămân de neînlocuit. (Apropo, despre cât de greu îi e unui copil într-un sistem rigid am scris și aici, despre copilul avansat într-un sistem educațional uniform.)

Dar cred că ce m-a făcut să respir ușurată a fost felul în care a definit Fei-Fei Li scopul educației. Mai exact, spunea că scopul școlii nu sunt notele, nici examenul cu cartea închisă, nici scorul la teste. Dimpotrivă, scopul e să crești oameni. Oameni care să fie contribuitori cu sens în comunitatea lor. Iar AI, bine folosit, n-ar trebui să ne ia nimic din asta. Din contră, ar trebui să ne ajute să ajungem mai ușor acolo.

Cum o să arate munca lor

M-am tot întrebat, când mă gândesc la viitorul copilului meu, cum o să arate jobul lui. Aici Fei-Fei Li și David au schițat un tablou care mie mi se pare folositor.

Pe de o parte, vor exista specialiștii, oamenii cu adevărat cei mai buni la ceva, în primul procent. Nimeni nu îi ajunge din urmă. Pe de altă parte, vor exista generaliștii cu agency, oamenii care fac bine multe lucruri și care știu să lucreze cu specialiștii. De altfel, David îi numea, frumos, oamenii care îți rezolvă probleme pentru că vor, nu pentru că li se spune.

Iar firul roșu, din nou, e același. Indiferent dacă va fi specialist sau generalist, copilul nostru va avea nevoie de agency. De exemplu, Fei-Fei Li spunea că fiecare elev de azi ar trebui să își imagineze cine vrea să fie în structura asta nouă. În fond, e un exercițiu pe care îl putem face și noi, cu cei mici, fără presiune.

Ce iau eu cu mine de aici

Dacă ar fi să rămân cu trei lucruri, ar fi astea. Mai întâi, să nu mă feresc de tehnologia asta și nici să nu o demonizez, ci să o cunosc destul cât să am o părere a mea. Apoi, să cresc un copil cu inițiativă, căruia îi e permis să greșească și să gândească cu capul lui, chiar dacă uneori asta înseamnă să fie altfel decât ceilalți. Și, în final, să țin minte că scopul nu e ca el să ia note mari, ci să devină un om bun.

Podcastul s-a încheiat cu un îndemn pe care l-am scris pe un bilețel: rămâi curios și lucrează la agency-ul tău. Cred că e un sfat bun și pentru copii, și pentru noi. La urma urmei, noi suntem primii lor profesori în lumea asta nouă, chiar dacă uneori ne vor ține ei de mână.

Voi cum vedeți treaba cu AI și copiii? Vă bucurați sau vă speriați? Mie încă mi se schimbă părerea de la o zi la alta. Și mă bucur tare să aud și ce credeți voi.

Întrebări frecvente

Dacă vrei să asculți tot podcastul care m-a pus pe gânduri, îl găsești aici: